"Put your trust in God, and keep your powder dry"
Oliver Cromwell

miercuri, 24 februarie 2010

acasa

Am ajuns ieri dupamasa acasa, in Timisoara.
Obositi, mai devreme putin decat era planul initial, dar bucurosi ca scopurile pentru care am fost plecati le-am atins aproape in totalitate.
O sa mai postam cateva comentarii despre teme care au ramas nepovestite.
De asemenea , o sa completez posturile mai vechi cu poze si o sa fac o arhiva de poze.

Bine v-am gasit, prieteni.
mircea

luni, 22 februarie 2010

azi chiar ca e luni, ultima zi

Am reusit in sfarsit sa incarc ultimele doua texte. Poze, doar acasa, pentru pasionati, pentru ca legatura la internet e infernala.
Suntem de doua zile in Barbara's Village.
E o oaza de liniste langa Accra, la douasute de metrii de plaja.
O sa scriu mai multe despre asta.
Acum mancam, peste vreo doua ore vine taxiul , mergem la piata unde se vand lucruri autentice din Ghana si apoi la aeroport.
Ne vedem acasa.
Mircea

welcome to Pandora

Dimineata la cinci ma trezesc ca sa iau autobusul spre Lawra. Ma spal pe dinti cu apa ce mi-a ramas de ieri si beau doar doua guri. Apoi ies in noapte si o iau la pas printer cladiri in directia ce me-a fost indicata aseara. Muezinul moscheii din preajam cheama la prima rugaciune a zilei. Am cu mine lanterna frontala Tikka Plus de la Petzl si ma felicit ca am adus-o. E inca intuneric profund si doar cateva dughene sunt deschise. Oamenii se uita la tv si nu ma baga in seama. Ajung la semafor si intreb de statia de autobus. Fobesong, astra insemnand “ce mai faci”, how are you. Se pronunta ceva gen obeesoo… Asa se saluta oamenii aici, ca in satul bunicilor mei, in copilaria mea. Fobesong, si apoi intreb unde e statia de autobus. Trec pe langa niste politisti, ei imi indica drumul mai departe, near the police station.
Ajung in statie, e plin de lume, insa autobusul spre Lawra se ia din alta statie. Din Metro Bus Station.
Un taxi ma duce pentru doi cedi adica un euro. Era relativ aproape dar in mod evident nu m-as fi descurcat.
Gasesc autobusul, pleaca la sapte. Mai am de asteptat un pic mai mult de o ora.
Statia de autobus e un fel de autobasa combinata cu piata. Incep sa apara comercianti. O femeie isi deschide o taraba unde vinde dintr-o oala mare acoperita niste supa. E o chestie pe care o mananca la micul dejun. Unii o iau “to go” in pungi transparente pe care femeia le innnoada cu dextreritate, altii o servesc pe banca de alaturi, in castroane pe care femeia le spala intr-o oala alaturata. Oricum, afacerea merge p-entru ca in jumatate de oara cat stau acolo imensa oala se goleste ( cred ca are douazeci de litri) si e reumpluita din oala de rezerva. De fiecare data cand femeia mai pune o portie, aburii ies din oala si totul pare fooarte apetisant. Am mancat dimineata doua banana mici, din cele cumparate din Accra de la autobaza, asa ca nu mie- foame. Mi-e doar un pic sete asa ca, dup ace-mi cumpar billet si-mi ocup un loc in fata, dau o tura dupa o sticla de apa imbuteliata. Deja sunt vreo trei femei cu lighene mari in care au pongi de 500ml de apa rece. Mi s-a spus sa beau doar apa imbuteliata asa ca nu risc. Insa toate buticurile din preajma vand orice altceva decat apa imbuteliata. Cine ar cumpara ochelari de soare imitatie Gucci dimineata la sase jumate, pe intuneric, in Wa? Si chiar n-am vazut pe nimeni aici, ziua, purtand ochelari de soare… Adefarul e ca n-am fost aici ziua.
Largesc cercul de cautare insa nu gasesc apa imbuteliata. Asa ca imi inchid porii si bronhiile ca sa nu pierd apa, imi gasesc o pozitie confortabila in scaun si ma misc cat mai putin.
Pe cand busul de Tamale se pune in miscare soarele rasare incet si spectaculos. Piata e déjà in forfota, toata mizeria de pungi, hartii si ambalaje e adunata de gunoieri care o incarca in carucioare cu patru roti pe care le trag dupa ei.
Parasim Wa si imi dau seama ca peisajul s-a schimbat spectaculos fata de ieri. Aici e savanna, si inca in sezonul uscat, cu iarba uscata si copaci relative pitici, tufe si musuroaie spectaculoase de termite din loc in loc.
Autobuzul opreste din cand in cand iar oamenii stau si in picioare intre randurile de scaune. Inauntru sunt vreo cincizeci de oameni, geamurile sunt deschise iar femeia de langa mine inchide putin gamul din dreptul capului meu intr-un gest de ajutor pentru mine. Era cam curent sa a vazut ca ma deranjeaza.
Stau in spatele unui barbat pe care l-am auzit ca coboara la Lawra, asa ca nu am probleme cu statia de destinatie.
Cu toate ca oprim la un moment dat intr-un oras mai mare, tot nu gasesc apa imbuteliata.
Asa ca imi inghit propria saliva sis per sa ajungem curand.

Father Gaetan ma asteapta la autobus pentru ca vorbise de dimineata cu Oliver. El i-a spus ca sunt in Wa si ca voi veni de dimineata. Ma ia cu masina parohiei, un Nisan pickup cu 5 locuri. Constat mai apoi ca e modelul de masina cel mai popular in zona asta indepartata de Accra unde drumurile sunt de pamant. Acum e ok de circulat pe tipul asta de drum pe care-l prefer cel mai mult cand circul cu motocicleta, insa in sezonul polios care incepe in martie si tine pana-n iulie imi inchipui si mi se confirma ca e o adevarata aventura sa circuli pe aici.
Ajungem la casa parohoiala unde locuiesc cei trei preoti, Father Gaetan, Father Simon si inca unul. Sunt imbiat de o halba de apa dintr-un bidon scos din frigider . Beau aproape pe nerasuflate. Nici macar nu-mi pas ace-I cu apa asta.
Father G. imi spune apoi ca apa e de la robinet, fiarta si pusa in frigider.
Discutam amabilitati, facem un mic plan, mancam orez cu sos de rosii preparat cu mirodenii, un pic de pui fript si niste sos special iar apoi dorm un somn mic pe fotoliul din biroul parintelui.
Dupa jumatate de ora plecam spre Ullo, localitatea de nastele a parintelui , unde-mi povestise ca e o scoala care are problema alimentarii cu apa.

Aici povestea cu apa e asa: te duci fain frumos cu propria galeata la pompa mecanica, stai putin la coada, iti umplii galeata sit e intorci inca doua sau zece minute pana acasa. Depinde unde stai. Daca esti femeie si ai si de gatit plus copii mici atunci te duci cu ligheanul mare de fier pe care-l aduci pe cap.
Apa din galeata, cata mai ramane dupa transport, o folosesti la urmatoarele operatiuni.
1. spalat propriul corp
2. gatit
3. baut
4. spalat haine.
Ma opresc aici cu detaliile. Oricat asi descrie chestia asta, e greu de imaginat cum e sa traiesti zilnic cu doua sau trei galeti de apa pe care le trasporti permanent de doua trei ori pe zi uneori de la mai bine de un kilometru…
Scoala din Ulla e echivalentul unui liceu din Romania, cu elevi intre saisprezece si nousprezece ani, baieti si fete. Toti au uniforme, e o scoala catolica, deci uniformele lor sunt galben cu maro. Fetele au rochii iar baietii camasi cu pantaloni treisferturi.
Totul se intampla in cateva cladiri care se intend pe o suprafata ca cea a Parcului Botanic din Timisoara. Din loc in loc cate un copac imens de mango troneaza intre cladiri.
Fetele dorm in paturi supraetajate iar unele chiar pe jos, cate douazeci intr-o incapere de mai putin dee douazeci de metrii patrati.
Paturile au toate plasa de tantari. Hainele si cartile lor de scoala sunt tot acolo, in niste lazi de lemn de la capul paturilor. Am un sentiment de armata insa toate fetele sunt zambitoare.
Pe langa pereti si in coltul camerei sunt galeti cu apa si bidoane galbene. Baia e doar o incapere comuna de unu pe unu care are intr-o parte o scurgere ce da intr-un canal collector deschis. Totul se varssa intr-un mic lac de trei metrii patrati la douazeci de metrii de dormitor. Sigur balta aia genereaza tantari…
Pe langa noi sporadic trec fete si baieti carand galeti cu apa.
Langa terenul de football il intalnim pe directorul scolii, Albert, care ne explica situatia scolii. Sunt peste trei sute de elevi si o singura sursa de apa, o pompa manuala care nu mai functioneaza asa ca ei trebuie sa aduca apa de la fantana din sat care e undeva la trei sute de metri.
Elevii sunt la programul de sport asa ca , inainte de inceperea meciului de football, fac cateva poze concurentilor de la concursul de saritura in inaltime.
Apoi Father Gaetan se intlneste cu doua fete, asistente la clinica din Ullo, asa ca aspirinele luate de noi pentru spaga politistilor din Mauritania si Mali sunt donate clinicii din Ullo.
Singurul doctor pe o raza de o suta de kilometrii este la spitalul din Lawra iar cele doua asistente trateaza ele cazurile usoare la clinica locala aflata la patruzeci de kilometri de doctor.
Imi spun ca le-ar prinde bine un computer si acces la internet ca sa se discute cu medicul si alti cunoscuti din Lawra si Wa.

Seara vine repede, bem un Guiness produs in Ghana la casa de oaspeti (guest house – echivalentul unei pensiuni dar mai ieftina) unde ma duce Father si dupa un dus binemeritat ( aici au apa stocata in rezervor) dorm un somn fara vise intr-o camera larga cu doua paturi si un ventilator. Cel mai profund si linistit somn al meu din ultimul an.
Imi dau seama ca mai am multe de povestit dar vreu sa tin cate ceva doar pentru mine. Sorry.
Acum stau in Wa sub un umbrar, undeva intre cladirile casei parohiale, un copil de gradinita doarme pe masa joasa din fata mea sugandu-si degetul dupa ce a tot incercat sa tasteze impreuna cu mine pe notebook, e foarte cald adica foarte foarte cald, dar e liniste si nu am nici o nevoie.
This is Pandora.

from accra to wa

Drumul accra-wa

M-am trezit dimineata pe la sase treizeci. N-am mai avut somn. Oliver oricum se trezeste inainte de sapte. Azi, calatorie cu rata de Wa.
Taxiul pana la statia STS (compania nationala de transport cu busul cumparata recent de Greyhound din SUA) m-a costat aproape jumatate din biletul de autobus. E undeva dupa sapte dar déjà e rush-hour. Facem aproape jumate de ora pana la statie.
Oliver urmeaza zilele astea sa se intalnesca cu inca doua cluburi Rotary asa ca au ma tin de cuvant si de planul initial si dau o fuga pana la Lawra, la Father Gaetan.
Autobuzele sunt relative noi, chinezesti, au aer conditionat, scaune destul de confortabile si doua ecrane pe care soferul pune telenovele.
Pornim la timp si dupa ce ne taram vreo ora prin Accra suntem pe drum. Se lucreaza destul de mult la infrastructura asa ca acolo unde autostrada e in lucru sunt portiuni de mai multi kilometric de drum de pamant unde se descurca fiecare cum poate. Ma cuprinde regretul ca n-am reusit sa ajungem cu motocicletele aici. Ne-am fi descurcat bine, desi e mare inghesuiala in oras.
Am picotit putin iar apoi am privit fascinate pe geam. Intai peisajul a fost de jungla. Copaci si tufe crescute haotic de-o parte si de alta a drumului. Soseaua e asfaltata si foarte lata, cred ca are cincisprezece metri. Orasele si satele prin care trecem arata toate la fel, cu vanzatori ambulanti de fructe, apa, mentos si alte chestii de mancat pe care sunt indemnat tot timpul sa le cumpar. Nu risc, pentru ca orpim doar din trei in trei ore si imi ia o vreme ca sa inteleg care e cutuma locului in privinta necesitatilor fiziologice. Decid ca necesitatile ar trebui sa le pastrez mici asa ca prefer sa-mi beau apa imbuteliata si sa mananc crackers.
Nu ma prea baga nimeni in seama in autobus, ceea ce-mi convine pentru ca imi place sa-I observe u atunci cand se comporta natural. Ganezii sunt foarte prietenosi. La prima oprire intra in vorba cu mine Saeed, un tip de vreo cincizeci de ani cu pantaloni si camasa lungi dar care poarta o palarie rotunda de musulman. Imi sugereaza sa iau ceva de mancare si de baut pentru ca drumul e lung. Ma conformez si iau niste frigarui de pui si o bucata din ceea ce pare un soi de mamaliga cu un carnat mic in ea. Puiul e bun.
Trecem de Kumasi, la o treime din drum, iar peisajul se schimba. Copacii se raresc, apar cei inalti iar in rest multe tufe, cocotieri, bananieri, mango. Toti copacii au fructe in diverse stadii de coacere. Totul e la indemana, doar sa intinzi mana, daca ai mana suficient de lunga…
Una peste alta, dupa treispezece ore de mers, am ajjuns la Wa unde Saeed imi ia numarul de telefon si ma cupleaza cu un taximetrist vorbitor de engleza inteligibila ca sa se asigure ca ma descurc.
Dupa un periplu in noapte pe la trei hoteluri ( i-am spus taximetristului sa nu ma duca unde e scump pentru ca nu prea am bani) am gasit o camera. Costa cinci euro jumate, are doua paturi lipite, masa, scaun si-un fotoliu. Toaleta si baia sunt in curte iar apa ti-o colectezi singur de la un rezervor de doua mii de litri din curte.

E unsprezece jumate, ventilatorul din tavan face un zgomot monoton iar mie mi-e somn.
Singurul regret al zilei este ca am ajuns in Wa si n-am vazut cum se termina ce-a de-a doua telenovela. Oare Hector va iesi de sub vraja si-si va recupera copii?
To be continued.

from accra to wa

M-am trezit dimineata pe la sase treizeci. N-am mai avut somn. Oliver oricum se trezeste inainte de sapte. Azi, calatorie cu rata de Wa.
Taxiul pana la statia STS (compania nationala de transport cu busul cumparata recent de Greyhound din SUA) m-a costat aproape jumatate din biletul de autobus. E undeva dupa sapte dar déjà e rush-hour. Facem aproape jumate de ora pana la statie.
Oliver urmeaza zilele astea sa se intalnesca cu inca doua cluburi Rotary asa ca au ma tin de cuvant si de planul initial si dau o fuga pana la Lawra, la Father Gaetan.
Autobuzele sunt relative noi, chinezesti, au aer conditionat, scaune destul de confortabile si doua ecrane pe care soferul pune telenovele.
Pornim la timp si dupa ce ne taram vreo ora prin Accra suntem pe drum. Se lucreaza destul de mult la infrastructura asa ca acolo unde autostrada e in lucru sunt portiuni de mai multi kilometric de drum de pamant unde se descurca fiecare cum poate. Ma cuprinde regretul ca n-am reusit sa ajungem cu motocicletele aici. Ne-am fi descurcat bine, desi e mare inghesuiala in oras.
Am picotit putin iar apoi am privit fascinate pe geam. Intai peisajul a fost de jungla. Copaci si tufe crescute haotic de-o parte si de alta a drumului. Soseaua e asfaltata si foarte lata, cred ca are cincisprezece metri. Orasele si satele prin care trecem arata toate la fel, cu vanzatori ambulanti de fructe, apa, mentos si alte chestii de mancat pe care sunt indemnat tot timpul sa le cumpar. Nu risc, pentru ca orpim doar din trei in trei ore si imi ia o vreme ca sa inteleg care e cutuma locului in privinta necesitatilor fiziologice. Decid ca necesitatile ar trebui sa le pastrez mici asa ca prefer sa-mi beau apa imbuteliata si sa mananc crackers.
Nu ma prea baga nimeni in seama in autobus, ceea ce-mi convine pentru ca imi place sa-I observe u atunci cand se comporta natural. Ganezii sunt foarte prietenosi. La prima oprire intra in vorba cu mine Saeed, un tip de vreo cincizeci de ani cu pantaloni si camasa lungi dar care poarta o palarie rotunda de musulman. Imi sugereaza sa iau ceva de mancare si de baut pentru ca drumul e lung. Ma conformez si iau niste frigarui de pui si o bucata din ceea ce pare un soi de mamaliga cu un carnat mic in ea. Puiul e bun.
Trecem de Kumasi, la o treime din drum, iar peisajul se schimba. Copacii se raresc, apar cei inalti iar in rest multe tufe, cocotieri, bananieri, mango. Toti copacii au fructe in diverse stadii de coacere. Totul e la indemana, doar sa intinzi mana, daca ai mana suficient de lunga…
Una peste alta, dupa treispezece ore de mers, am ajjuns la Wa unde Saeed imi ia numarul de telefon si ma cupleaza cu un taximetrist vorbitor de engleza inteligibila ca sa se asigure ca ma descurc.
Dupa un periplu in noapte pe la trei hoteluri ( i-am spus taximetristului sa nu ma duca unde e scump pentru ca nu prea am bani) am gasit o camera. Costa cinci euro jumate, are doua paturi lipite, masa, scaun si-un fotoliu. Toaleta si baia sunt in curte iar apa ti-o colectezi singur de la un rezervor de doua mii de litri din curte.

E unsprezece jumate, ventilatorul din tavan face un zgomot monoton iar mie mi-e somn.
Singurul regret al zilei este ca am ajuns in Wa si n-am vazut cum se termina ce-a de-a doua telenovela. Oare Hector va iesi de sub vraja si-si va recupera copii?
To be continued.

marți, 16 februarie 2010

in sfarsit, despre rotarieni





In sfarsit am dat de-un internet decent.
Desi nu pot incarca poze de pe stick, am reusit totusi sa citesc niste mailuri, sa raspund la cateva si sa uplodez textele pe care le-am scris duminica.
Duminica la pranz, ieri la pranz si seara , am intalnit trei cluburi de rotarieni din Accra. Plus cativa rotaractieni care erau aseara la intalnirea seniorilor.
Nu pot dezvolta acum si poate o sa o fac doar in particular, dar sunt niste oameni incredibil de seriosi. In sensul ca iau in serios ceea ce fac. Plus ca sunt foarte calzi, primitori, voluntari.
Aseara am fost invitati de catre Frank, presedintele RC Accra, clubul mama, la el acasa la o minipetrecere de terminare a unui proiect. Frank locuieste intr-un cartier privat fata de care Dumbravita pare un fel de Cearda Rosie (scuze, n-am gasit alta rima. Lucvreaza in dezvoltare imobiliara, e presedintele executiv, nu stiu daca bussinesul e 100% al lui. Banuiesc ca o parte consistenta.
Are o casa cu doua niveluri cu finisaje excelente, cu mare grija la detalii, deloc incarcata si decorata cu extrem de mult bun gust. Un tip pe cinstre care n-e dus chiar la hotel, dupa ce s-a terminat petrecerea de la el de acasa.
Ne revedem cu el luni, pana atunci pregateste niste idei de proiecte.

Eu plec maine dimineata la Lawra, in Upper West Region, la 800 km. Cred ca o sa fie o calatorie de vreo 12 ore din care voi vedea mai multe din Ghana.
Oliver ramane in Accra ca sa mai intalneasca rotarieni. Eu ma voi vedea cu Father Gaetan care ma va duce prin imprejurimi sa-mi arate munca de caritate pe care o face si sa vedem unde putem ajuta.
mircea

aceeasi duminica



Am luat-o pe jos din cartierul Tesano unde se afla hotelul la care stam cu ideea de a fi in jurul orei 15 la stadionul din Accra unde am fost informati ca ar avea loc un meci din campionatul ghanez de fotbal.
Dupa ploaia de azi noapte aerul e doar umed si nu este asa de cald asa ca fiecare pas pe care il facem catre centru nu ne solicita prea tare.
Intram intr-o statie Shell sa cumparam o harta a orasului Accra si surpriza gasim una.
O cumparam si la un loc unde o putem intinde, constatam ca strazile din indexul de strazi nu sunt in intregime trecute pe harta. Asa ca doar strazile din centru si bulevardele principale se pot regasi in index si pe harta.
Trecem pe langa cateva second handuri de motoare si constatam ca oferta este mare si variata iar motoarele sunt in stare destul de buna, ba chiar vedem si doi pe un motor ce bagau pe o roata pe mijlocul bulevardului.

Dupa multe colturi si traversari de strada ne tragem sufletul in cea mai mare biserica catolica din Accra unde si intram pentru o rugaciune.
Ajungem cu o ora inainte de inceperea meciului si surpriza nimeni la stadion, nimeni in jur asa ca am tra concluzia ca cineva juca azi in deplasare.
De acolo mergem sa cautam singurul Irish Pub din Accra care are Guinness la halba.
In Ghana la Kumasi exista fabrica de bere Guinness cfare cam produce cam toata berea pentru Ghana.
O alta surpriza ne asteapta , duminica e inchis asa ca vino mata maine daca vrei sa bei un Guinness.
In zona OSU unde se mai intampla cate ceva in Accra cautam sa vedem daca gasim un alt hotel mai avantajos ca pret si pozitie fata de centru orasului. Alte colturi alte traversari si asa pas cu pas, incetul cu incetul ca un ghanez care se grabeste am cam facut vreo 10 km ZU FUSS.
Apoi ne aruncam intr-un taxi cu care am stabilit ca pana la destinatie unde speram sa intalnim primii rotarieni ( parka am cauta viata pe luna) sa platim 10 GCD.
Lasam in spate orasul si incepem sa intram intr-o ocolire, in alta un drum desfundat, cateva gropi alte gropi si pamant de culoare rosie ce musca din asphalt.
Pe drepate sip e stanga km in sir , vedem vanzatori ambulanti, masini dezmembrate,
Miros de peste prajit, ulei ars, benzina alte prajeli si o circulatie la care trebuie sa fi cu nervi tari. Zgomotul clacsoanelor e infernal, fiecare sofer clacsoneaza pentru motive stiute doar de el sau poate nici macar asta.
Il intreb inca o data pe sofer daca stie unde ne duce caci mergem cam de o ora si inca nu vedem un hotel care ar semana cu un loc de intalnire Rotarian. Raspunsul este scurt si cu juma de gura ca stie.
Alte gropi, pamant rosu si o gramada de masini oameni pe marginea drumului sau pe unde ii taie capul. Na, uite si un politist care incurca si el circulatia.
Aproape pierd speranta ca vom ajunge la locul cu pricina si cu Mircea vedem deodata ca trebuie sa facem la dreapta, uf am ajuns.
I-am dat soferului ceva in plus fata de cat am stabilit la inceput si nu ne-a parut rau.
Intram la receptia hotelului si intrebam unde se intalnesc colegi nostril si aflam cu stupoare ca de trei saptamani au schimbat locul intalnirii. La receptie este telef. Presedintelui RC Accra Ardenta , e sunat si , si, si, chiar se intorceau de la o actiune rotariana de St. Valentine si ne anunta ca vor sosi in cateva minute.
Am intalnit niste oameni calzi, calmi, inimosi cu care am stat cam o ora de vorba.
Past Presidentul ne-a adus cam in acelasi timp la hotel si a facut ceva aranjamente pentru intalnirle noastre viitoare.

Mircea s-a dus sa se inmoaie in piscina pe intuneric, cica albul nu se vede bine pe inserat.

Oliver

de-ale duminicii, desi e marti...


Azi e duminica. De dimineata am luat-o la pas prin oras. Azi e lume mult mai putina ca ieri iar oamenii sunt frumos imbracati. Peste tot dam peste biserici prin curti, depozite sau case. Locuri unde oamenii vin sa cante imnuri impreuna.

Sunt biserici de cele mai felurite : presbiteriana, baptista, catolica, metodista si peste tot oamenii canta.

Deja ne simtim mai bine in Accra. Ne-am mai obisnuit cat de cat cu atmosfera umeda si azi e un pic mai racoare decat ieri, probabil si datorita furtunii de azi noapte. Sunt nori lejeri, soarele nu se vede dar lumina e destul de puternica.

Ieri am luat in plin Accra. William, baiatul taximetrist pe care l-am luat , ne duce in piata. Nici acum nu stiu in care, banuiesc ca e Makola. Oricum, e greu de povestit despre atmosfera de acolo. Toata lumea vinde cate ceva. Langa mentos si chiloti gasesti picioare de antilopa gnu, sorici de porc, melci vii si peste uscat. Mirosul e ciudat, canalizarea e una de suprafata in niste santuri acoperite, pe alocuri, cu dale sau grilaje de metal. E unul dintre pericolele de circulatie, sa cazi intr-un canal deschis, laolata cu circulatia bazata pe legea celui mai mare si mai tare. Nu m-as incumeta sa conduc nici un mijloc de transport pe aici.

Doua ore de piata te storc de o groaza de energie. Totul de destul de liniar dar intortocheat e traseul pe care mergi ocolind toata lumea si incercand sa nu fii lovit sau sa-ti scantesti picioarele in vreo groapa sau sant. Am baut doua cola cu 50 eurocenti (1 cedi) si l-am sunat pe William sa ne recupereze.

Ce-ar mai fi de vazut? Citim noi de Indipendance Square. E un soi de loc de adunari populare cu o piata larga marginita de tribune pe 3 laturi.
Cred ca incap acolo vreo o suta de mii de oameni, in piata si prin tribune. Oliver zice ca-i de vreo patru ori cat Piata Operei din Timisoara. Tribuna principala are in spatele ei un arc care e jumatate din arcul din semnul McDonald.
Asta spune multe despre afinitatea lor cu americanii. In partea opusa tribunei oficiale, un arc de triumf cu o stea in cinci colturi margineste piata. Gardienii nu ne lasa sa intram cu taxiul asa ca ne-ntoarcem. Mai mergem pana la Fort James , initial un fort folosit la comertul de sclavi iar mai recent ca puscarie.
In sfarsit vedem si oceanul si coboram pana la plaja. Sub fort e o ingramadire de case de pescari. In fata e plin de afumotori pentru peste. Plaja si malul marii e plina de meduze negre. Ne uitam mai de-aproape si ne dam seama ca sunt pungi. Doua femei Ashanti care vad si ele pentru prima oara marea se apropie, schimba cateva cuvinte cu noi si apoi pline de incantare pleaca in plimbare pe mal. Destul cu plaja asta.

Apoi vizitam muzeul parintelui natiunii, Kvame Nkrumah, un tip cu vreo patru licente care a fost promotorul independentei Ghanei, a fost primul presedinte, inlaturat de la putere printr-un puci militar (dupa ce-a facut ceva reforme, un baraj si a indatorat pe veci tara la Banca Mondiala si FMI) si a murit de cancer intr-un spital din Bucuresti.

In muzeu, poze cu Nkrumah si Hrusciov, Mao, Kennedy . Nici o poza cu Ceausescu, dar e explicabil pentru ca a fost innlaturat de la putere in 1966. In schimb sunt poze in care apare El Lider Maximo, Fidel, si probabil ca e singurul care mai e in viata dintre toti.

Afara e o nunta. Un alb se casatoreste cu ghaniana. Asa ne spune o matusa de-a miresei. Domnisoarele si cavalerii de onoare, cinci si cinci , sunt imbracati la fel, foarte frumos oricum.

Ne mai ramane sa mancam ceva traditional iar Will ne duce la un restaurant mai spalat. El mananca fufu iar noi doar supa cu carne de capra, fara fufu. Fufu e un fel de coca care zace prin supa ca o mamaliga, supa e iute si inchisa la culoare iar carnea de capra are gust de … capra. William are in dreapta un vas plin cu apa in care-si spala incet ( ca toate lucrurile pe care le fac ghanezii) mana dreapta pana la incheietura iar apoi cu aproape toata mana apuca o bucata de fufu si si-o introduce in gura. Vreau sa incerc dar marturisesc ca nu prea-m vine. Cica fufu asta se lipeste de mana si de gura daca nu-ti speli mana si nu o bagi mai apoi in supa aia. Ma multumesc cu niste orez cu peste. Stim clar ca asta e una din mancarurile cu care nu gresim. Cateva linguri din supa mea de capra fara fufu si-mi ajunge.

Restul zilei il petrecem la hotel unde ne oblojim arsurile de pe gat si maini. Soarele ne-a ars desi mare parte a fost ascuns dupa nori. Acum suntem doi “red neck” adica tarani, la americani. Asta e, mai scriem niste mailuri incercand sa dam de rotarieni si zacem prin camera si holul hotelului. Se face seara si iesim la o bere, unde ne-a spus William ca merge seara. O curte cu trei frigidere in care sunt in total vreo treizeci de beri, o chelenerita fara chef si un bodyguard. Bem cate un star incercand sa ne auzim gandurile in zgomotul facut de televizorul pus pe vesnica telenovela Africana sic el a radioului amplificat prin doua boxe gigantice. Totul la maxim. Cu toate astea, am mai fi baut una dar localul nu are toaleta, asa ca ne ducem acasa, acolo unde ne spune chelnerita ca merge lumea sa faca pipi.

E ora unsprezece si o luam pe jos catre oras. Sper sa intalnim azi niste rotarieni care se intalnesc la un hotel prin imprejurimile Accrei.

Mircea


Andreea, legatura in studio.

sâmbătă, 13 februarie 2010

accra, la prima impresie

Accra. Dimineata devreme. Afara e lumina déjà iar Oliver ma trezeste sa intram in program. Partea buna la nemti e ca sunt organizati si se tin de ceea ce si-au propus. Partea buna la romani e ca se adapteaza si improvizeaza din mers. Facem o echipa formidabila.

Prima impresie despre Accra e ca e un oras semihaotic, la orizontala. Nu exista blocuri. Sau nu le-am vazut noi. Locuim la Rest Inn, o mica hacienda in suburbii. Ne costa 120 USD o noapte jumatate ( pentru ca am venit direct de la aeroport si au bagat dimineata asta la pachet cu ziua de maine). E mai mult decat ne permite bugetul nostru, afectat de neprevazutele cheltuieli aferente incidentelor noastre cu motocicletele) dar vom incerca sa negociem.
Stam la prima noastra bere dupa aproape 10 zile , berea STAR la 625 ml, 5% alcool, si facem planuri.
Am revenit din oras de la sediul Ghana International Airways unde am schimbat biletele pentru data de 22.02. Asta inseamna ca vom ajunge undeva in 24 februarie inn Timisoara si ca mai avem zece zile de Ghana ca sa facem ce ne-am propus.
Acum o sa sunam trei cluburi de rotarieni din Accra si dupa aia o sa configuram o solutie sa ajungem la Lawra, care e undeva in nordul indepartat.
Oliver ma cearta ca scriu mult, asa ca ma opresc aici.
Mi-e somn, parca am a doua piele de la umezeala.
Oliver, ai legatura.

Mircea

PS Imaginile se incarca infernal de greu asa ca o sa incerc sa pun poze maine, cu o conexiune mai buna.

vineri, 12 februarie 2010

cu trenul prin Maroc




Calatoria cu trenul intre Marrakech si Casablanca a fost o continua mirare. Nu stiu daca sa scriu aceste randuri sau sa pastrez pentru mine impresiile. Ii spun lui Oliver ca mi-e frica ca o sa vina prea multi romani si o sa strice tot. Ca-n Vama Veche. Fa-i reclama, povesteste despre frumusetea locurilor si in interval de un an o sa ai o schimbare. Imi dau doua palme si imi dau seama ca asa ceva, totusi, nu e posibil aici.
E posibil ca marocanii sa traisca in aceasta generatie o schimbare profunda. Tot ce vedem, autostrazi, drumuri, gari, bulevarde, investitii imobiliare, sunt rodul ultimilor 10-15 ani. Se construieste in disperare. E un proces de modernizare ireversibil, insa se pare ca traditiile si weltaunschauen (adica conceptia despre lume si viata in ortografia lui Oliver) care aici se traduce prin ensha’llah (if GOD wills) se pastreaza . Incepe totul de la varf. Regele, majestatea sa Mohamed VI, descendent direct din Profet, e omniprezent. De fapt, publicitatea outdoor e monopolizata 80% de poze cu regale (Chiar si asa, trebuie sa fie o afacere buna). Insa Regele , seful guvernului, e implicat profund in modernizare. De pe pozitiile unuia care pastreaza traditiile. Si ma indoiesc profund ca e bautor de whisky...
Probabil ca decalajele oras-sat sunt mari. N-am constatat asta decat din tren. Insa oamenii par mult mai impacati cu ceea ce au si ceea ce sunt. Micile detalii , cele care conteaza, m-au facut sa constat asta.

unde ne ducem noi, domnule?


Gara Marrakech. Ora 12, la pranz. Stam la un caffe latte la cafeneaua Segafredo Zanetti din dreapta caselor de bilete asteptand trenul de Casablanca.
Am scris vreo douazeci de randuri dure si pline de dezamagire facand comparatie intre gara din Timisoara si locul unde ne aflam acum. Le-am sters.
Nu pot sa nu-mi aduc insa aminte si de celebra toaleta din gara din Sinaia, unde opreste Orient Expresul, de Gara de Nord din Bucuresti si de multele alte gari din Romania pitoreasca. Come to Romania, the land of choice.
Ce tara putem avea si cu ce oameni e populata…
Las imaginile sa vorbeasca.

joi, 11 februarie 2010

marrakech by night

Djemaa Al-Fna noaptea
atmosfera

condimente


Suntem linistiti si usurati ca am luat hotararea sa continuam. Bazil Popovici ne pune in legatura cu Alina Aamoum de la Consulatul Romaniei la Marrakech. Am reusit cu ea si mai ales cu sotul ei Abdel sa gasim o solutie pentru motociclete. Au gasit ei o parcare unde pentru vreo 80 de euro o sa tina motocicletele si parte din lucrurile noastre vreo 4 luni. Pana se intoarce Oliver pentru un Marrakech "mai pe indelete". O sa le ducem inapoi pe o platforma tractata. Mai ieftin si cu stres mult mai putin.
Abdel ne duce peste tot, ne aranjeaza transportul de la hotel la garaj, ne duce la Air Maroc pentru bilete de avion.
Seara ne da intalnire in piata mare, Djemaa Al-Fna, sa bem oo cafea impreuna si sa ne arate locurile. Mancam impreuna la tarabe si intram in atmosfera.
E un loc plin de viata. Frumos ca-n basmele din 1001 de nopti si plin de energie pozitiva.
Palcuri de cate cincizeci de trecatori asculta povesti din desert, de la oratori care pastreaza traditia povestitorilor care se opreau cu caravanele aici, in orasul regal, dupa ce traversau Atlasul si desertul cincizeci si doua de zile intre Timbouktou si Zagora.
Astrologi, ghicitoare, femei imbracate traditional care te cheama la tatuaje simbolice cu henna. Nimic nu pare fals, pus in scena. Poate putin fortat, insa doar pentru ca turisti sunt destui.
In schimb politia e peste tot. Sunt in civil, nu-i vezi dar sunt acolo sa protejeze.
Stam pe-o terasa la inaltime si fotografiem piata.
Muezinul cheama la ultima rugaciune a zilei, cea de la apus, iar forfota din piata parca se mareste. Parca fiecare ar vrea sa mai smulga timpului inca o clipa, ca sa mai atraga inca un client, sa castige inca un banut.

Plecam cu gandul ca ne vom intoarce sa locuim in Marrakech, in lunile noastre de iarna.
Vise.
Insa cu siguranta eu voi reveni.

by all means


N-am privit niciodata micul nostru proiect altfel decat ca o suma de experiente prin care trebuie sa trecem ca incet, sa ne apropiem de adevarata esenta a lucrurilor. De indescriptibil. De acel ceva care il vei intelege instantaneu, dupa primele cinci minute sau dupa o viata. Sau poate ca niciodata.
Iata ca incercarile ne-au ajuns. Am mers noi mai incet ca ele, sau ele mai rapid ca noi. Nu stiu.
Marti dimineata. Rabat. Iesim din hotel si imbarcam rapid bagajele pe motociclete, bucurosi ca mai avem doua vize si ca economisim o zi. Dupa doua sute de metrii motorul meu moare. Trec pe rezervorul de rezerva , porneste din nou.
Rulam linisiti pe autostrada, e o zi superba, nu prea cald, douazeci de grade, si de doua ori ne uda pret de un kilometru o ploicica. Rulam pe langa ocean iar valurile sunt superbe.
Lasam Casablanca in dreapta si imediat ce trecem de aeroportul Mohamed V motorul meu se opreste din nou. De data asta nu mai porneste. Dau la automat pana cand aproape se descarca bateria. Cristi im sugereaza prin telefon ca ar putea sa fie vina pompei de benzina. Ok, s-o schimbam. Ce poate fi complicat? Doar si motorul lui Oli a clacat intre Valencia si Granada si am schimbat in camp releul de incarcare...
Despachetez tot, reusesc sa gasesc pompa de schimb, fac schimbul, intre timp bateria se descarcase. Fac schimb de baterii cu Oliver. Trece inca jumatate de ora. Nu porneste. Posibil ca e o problema de alimentare cu curent a pompei... De ce nu ne-om fi luat pompe mecanice?...
Bun, alt telefon. Trecem alimentarea cu benzina pe direct. Asta inseamna ca rezervorul trebuie sa fie premanent plin. Pornim mai departe, merge ok. Ne oprim la prima benzinarie, umplem si-o canistra. Bem o cafea.
Au trecut deja trei ore de cand am plecat din Rabat si-am facut vreo o suta de kilometrii. Mai avem vreo o suta cincizeci.
Ne calmam si ne gandim ca vom remedia la Marrakech.
Urcam pe motoare. Al meu incepe sa mearga ca si cand ar fi ceva infundat. Isi da drumul. Ba nu, se inneaca iar. Iar merge. Facem probe in parcare. Dau ture iar tiristii care iau masa la umbra camioanelor se uita crucis. Problema persita. Telefoane, dat cu parerea, mergem totusi mai departe.
Incerc sa merg constant dar pare ca puterea e discontinua. Tin totusi suta si mergem vreo douazeci de kilometrii. Mai oprim odata sa completez cu benzina din bidon. Pfuuu, am consumat o groaza. Pornim din nou. Merge mai greu. Pierd putere, nu mai trage. Tragem pe dreapta si asta a fost. Motorul moare.
Apoi facem improvizatia cu pixul. Nici un efect. In relanti motorul merge dar cum il bag in viteza moare. Telefoane, carte tehnica, idei. Intre timp opreste Mohamed de la assistance. Incep sa-i explic in franceza si-si declina competenta. Ca la poarta noua. In schimb se pricepe sa cheme depanajul.
Soarele e la apus, e cazul sa mergem cumva mai departe. Vine Mustafa care nu vorbeste deloc franceza cu o masina Mitubishi cu platforma. Se chinuie vreo ora sa lege motorul. Nu prea se pricepe si punem si noi mana la greu.
In sfarsit, ne punem in miscare, Oliver ruleaza in spate, eu in cabina. Comunicam prin statie dar nu avem chef de vorbe. Fiecare e ingandurat. Rulam scenarii. Simt in gura un gust amar.
Zeita Fortuna azi a avut treaba in alta parte.

Mergem asa prin noapte, deja, si intr-un final, la douasprezece ore dupa ce-am parasit Rabatul, ajungem franti la Hotel Suite in Marrakech. Descaram, bagam totul in parcarea subterana si urcam in camera.
Somn greu si agitat. Planuiam sa cautam un service cu ajutorul rotarienilor din Marrakech. Sa dam de capat problemei mecano-electrice si sa mergem mai departe. Eram in forma. Moralul cam cazut, dar in forma.

Apoi am analizat la rece totul. Cu da si nu, avantaje si dezavantaje, frici si asteptari. Cu costuri si surse.Ne-am foit, gandit, argumentat.
Apoi am ajuns amandoi la acceasi concluzie. Ca toate semnele sunt sa ne oprim. Si ca toate semnele sunt sa continuam.

Asa ca iata-ne din nou in Hotelul Suite din Marrakech. E ora 11.08 aici, Oliver citeste despre Ghana in Lonely Planet iar iti scriu tie, prietene al nostru, cel care ne-ai incurajat si ne-aiu transmis ganduri bune, care ai avut incredere ca vom pleca, vom ajunge , vom face treaba pentru care suntem pe drum si ne vom si intoarce.
Suntem la jumatatea drumului, motocicletele sunt parcate intr-o parcare pazita, iar noi mergem maine mai departe la Casablanca cu trenul iar de acolo cu avionul la Accra.

Play it again, Sam...

luni, 8 februarie 2010

o zi buna

good bye Spain (cu ferry grecesc :) )
cu Domnul si Doamna Ambasador al Romaniei in Maroc, Bazil si Nicoleta Popovici

de aici o fi plecat si Columb?

05.02. - 18 celsius

doua Honde

Si la scris sunt pe ultimul loc, caci Mircea esta mai rapid decat mine, ah tineretea asta.
Distanta intre Fez si Rabat a fost floare la ureche ca distanta si iarasi am sesizat ca autostrazile lor EXISTA si in realitate. Hotelul l-am gasit cu ajutorul a doi tineri care calareau doua Honde micute ce ne-au lasat in cateva minute de la intrarea in Rabat in fata hotelului.
Hotel cu caracter in care se aude un Miles Davis in surdina. Seara in oras am vizitat medina (centru vechi). Forfota, mirosuri de condimente, prajeli, seminte, ocean si mult zgomot.
Curmale si smochine la fiecare colt imbie trecatorul sa fie cumparate si apoi mancate.
La intersectii culoarea verde este doar pentru autoturisme, pietonii trec cum ii taie capul.
La terase se bea acelasi ceai de menta la care clientii stau si stau si stau ( cred ca Puiu i-ar da afara din birt) .
Voi termina acum caci trebuie sa mergem pe nu stiu ce avenue la Pos gourmande unde intalnim insfarsit primul coleg rotarian.
oliver

perspective

Azi am reusit sa primim vizele pentru Mauritania si Mali. In aceeasi zi. Bazil Popovici, ambasadorul Romaniei in Maroc ne-a ajutat cu prietenie sa rezolvam aceasta problema.
Suntem acum la hotel, problema cu netul s-a rezolvat.
Sa va spun putin despre perspective.

Privit in jos in perspectiva destinatiei noastre, Ghana, suntem putin infricosati. Doar putin, atat cat sa dobandim o dimensiune a atentiei marite, a simtirii constiente ca lucrul de care ne-am apucat nu-i o joaca. Cu toate ca, daca nu o iei lejer, in stil arabesc, o sa o iei razna, pentru ca prioritatile si timpul aiaqi au alta dimensiune. Inshaallah.
Bazil Popovici si frumoasa lui sotie Nicoleta ne-au primit in resedinta ambasadorului, o casa foarte frumoasa cu gradina si piscina in zona rezidentiala. Oameni minunati care ne-au impartasit cate ceva din experienta lor Marocana. Am luat pranzul cu ei ca in familie si am baut prima noastra palinca dupa cateva zile de ceai cu menta.

Zachariah e soferul ambasadorului care ne-a dus dupa vize. Perspectiva lui e ca marocanii sunt un popor foarte harnic. "Oamenii pe aici se trezesc inainte de rasaritul soarelui si cand rasare soarele ei suunt deja pe camp. Daca mergi mai la sud, in Africa, aia sunt foarte lenesi". Ligiana, mama lui Rares, care traieste in Spania de 10 ani spune de marocani ca sunt dintre cei lenesi si ca spaniolii prefera de zece ori mai mult sa angajeze romani pentru diverse munci.
Ma gandeam cum privim noi africanii , pentru care timpul nu conteaza ca pentru noi. Si cum suntem priviti de occidentali, pentru care suntem un fel de africani.

Totul e o chestiune de perspectiva.
Mircea

duminică, 7 februarie 2010

Limba araba

Fez dimineata,
ne-am trezit dupa o noapte in care a fost putin cam rece dar in care am dormit mai bine decat pana acum.
In salonul unde dejunam arde un betigas aromat si in surdina se aude muzica araba. ceaiul de menta este extrem de dulce si dejunul e lejer.
ceva corespondenta pe email si programul de azi. Pana la Rabat sunt doar 230 km pe autostrada , deci mai zgariem ceva din Maroc.
Cum eu nu stiu franceza il las pe Mircea sa faca serviciu de interpretare, ghid si toate cele.
Acum isi scrie cateva cuvine in araba sa le memoreze ii urez succes.
Mircea vorbeste deja araba.
Cam in doua ore plecam si mai avem multe de facut, asa ca pe alta data.
Oliver

maroc preview






Fes. Toata ziua azi am racait pojghita de pe Maroc. E noapte pe la zece jumate, bioritmul nostru e inca cu doua ore inainte. Suntem cam frantic si n-am facut decat ceva peste o mie doua sute de kilometrii.
Totul e ok cu toate ca am mers prima zi e ploaie , vant si ceata de la Valencia la Granda. Releul de incarcare a lui Oliver s-a stricat in camp, cand ne-am oprit sa facem poze la o intoarcere pe autostrada (ratasem o iesire). L-am gasit langa Granada la un service Honda. Uf, plecam mai departe mai usurati.
Motorul meu consuma excesiv de mult ulei. Luasem pentru completat dar in ritmul asta va trebui sa mai cumpar cinci litri. Nu-i nimic, decat niste bani si atentie marita la completat.
De la Granda la Tarifa mergem cand pe autostrada, cand pe coasta. Ultima portiune, dupa Gibraltar si Algecidas, catre Tarifa, e spectacol. Urcari, coborari, curbe marunte si multe. Facem poze cu tarmul Africii ce se vede prin ceata. Tarifa ne apare pe tarm ca o promisiune a unei cine binemeritate.

Feribotul de mare viteza intre Tarifa si Tanger ne-a dus intr-adevar in treizeci si cinci de minute. Insa am uitat sa luam CIN-ul ( un soi de CNP pentru straini) de pe vas, asa ca dupa ce am coborat motoarele a trebui sa revin pe vas si sa astept politistul. Vreo jumatate de ora. Afara erau 18-20 de grade. Pe Oliver il bate soarele-n cap, dar nu-I pasa.
Doua zeci de euro la intrmediari, un ocol pe la politia de frontiera pentru inregistrare in calculator si iata-ne pe pamant African. Conducem cat mai departe de port, spre autostrada, dar circulatia e foarte mare, Peste tot politie, in fiecare intersectie aproape. Si multe semafoare. Abia la trei ore dupa ce-am parasite Spania ne punem pe autostrada. Si e ca-n palma, cu gard in ambele parti.
De la o vreme suntem pe drum secundar. E un fel de Transilvania, zice Oliver, plai mioritic. Miroase a verde, aerul e cald si parka esti pe langa Sighisoara.
Nu ne oprim la nici un grill pe marginea drumului desi mirosurile sunt innnebunitoare. Cu toate astea, intram in Fes pe noapte. Noroc cu Hamid , care e pe motocicleta si ne duce la un riad (ca o pensiune cu curte interioara si verdeata). Fuga pana-n medina, mancat pui facut la tajine, plimbat un pic prin medina si apoi la riad.
Oliver doarme déjà iar mie mi se-nchid ochii.
Despre medina, experienta cu taxiurile si alte cele , maine.
Noapte buna, Timisoara, oriunde te-ai afla.
Mircea

Oliver, ai legatura.

miercuri, 3 februarie 2010

cu inspaimantatoare viteza…


Timpul e un tunel oranj. Un rau care trece involburat prin canioane sau molcom pe campiile intinse. Invariabil ajunge la mare. Arde totul si totul trece.
Parca mai ieri a inceput totul. Nu stiu de unde vine nevoia asta de calatorie, de descoperire a noi experiente, oameni, locuri. Nevoia de a schimba perspective. Nevoia , dorinta… E ca setea.
Insa tot ceea ce avem este clipa prezenta.

Scriu pentru tine prietene, care ai crezut de la inceput ca nu e totul o idée nebuneasca si fara de sens. Scriu si pentru tine, prieten al meu care te-ai uitat sceptic sau cu indoiala. Pentru tine, necunoscutul meu prieten, cu toate ca poate nu ne vom intalni niciodata si nu ne pasa de asta. Pentru familiile noastre care ne insotesc cu gandul si emotiile si fara de care n-am fi nimic. Si nu in ultimul rand, scriu pentru mine.
Te previn insa, “netrebnic al meu cetitiorule”, ca acesta nu e un jurnal de calatorie conventional. E treaba ta daca citesti sau nu, daca-ti place sau nu, daca esti sau nu de acord cu ceea ce gandesc, simt si traiesc.
Sunt un om liber si de buna credinta, pe drum.

Din avion, deasupra Alpilor, mircea.

PS Voi semna de acum ce scriu. Oliver va semna posturile lui, daca va vrea.


“Când un lucru se contractă, e sigur că era dilatat. Când devine slab, e sigur că a avut forţă. Când se depreciază, înseamnă că era înălţat. Când se despovărează, înseamnă că era covârşit. Toate acestea sunt totodată clare şi ascunse. Slabul învinge tarele, moalele biruie
asprul. Peştele să nu încerce niciodată să iasă din apă. În regat, armura trebuie tăinuită poporului.‘ – Lao Tze – Tao Te King

no line on the horizon

http://www.youtube.com/watch?v=BlAHuaiOgus

marți, 2 februarie 2010

avem si viza de Ghana

Insa in poza de mai sus e drumul spre Serbia.
Am preferat sa mergem pana la Belgrad, ieri, si sa castigam astfel o zi in Ouagadougou. Poate facem putin off-road in Burkina Fasso, sa gasim vreo doua trasee pentru EMA, editia de 2013 din Africa de Vest. :)