de-ale duminicii, desi e marti...

Azi e duminica. De dimineata am luat-o la pas prin oras. Azi e lume mult mai putina ca ieri iar oamenii sunt frumos imbracati. Peste tot dam peste biserici prin curti, depozite sau case. Locuri unde oamenii vin sa cante imnuri impreuna.

Sunt biserici de cele mai felurite : presbiteriana, baptista, catolica, metodista si peste tot oamenii canta.

Deja ne simtim mai bine in Accra. Ne-am mai obisnuit cat de cat cu atmosfera umeda si azi e un pic mai racoare decat ieri, probabil si datorita furtunii de azi noapte. Sunt nori lejeri, soarele nu se vede dar lumina e destul de puternica.

Ieri am luat in plin Accra. William, baiatul taximetrist pe care l-am luat , ne duce in piata. Nici acum nu stiu in care, banuiesc ca e Makola. Oricum, e greu de povestit despre atmosfera de acolo. Toata lumea vinde cate ceva. Langa mentos si chiloti gasesti picioare de antilopa gnu, sorici de porc, melci vii si peste uscat. Mirosul e ciudat, canalizarea e una de suprafata in niste santuri acoperite, pe alocuri, cu dale sau grilaje de metal. E unul dintre pericolele de circulatie, sa cazi intr-un canal deschis, laolata cu circulatia bazata pe legea celui mai mare si mai tare. Nu m-as incumeta sa conduc nici un mijloc de transport pe aici.

Doua ore de piata te storc de o groaza de energie. Totul de destul de liniar dar intortocheat e traseul pe care mergi ocolind toata lumea si incercand sa nu fii lovit sau sa-ti scantesti picioarele in vreo groapa sau sant. Am baut doua cola cu 50 eurocenti (1 cedi) si l-am sunat pe William sa ne recupereze.

Ce-ar mai fi de vazut? Citim noi de Indipendance Square. E un soi de loc de adunari populare cu o piata larga marginita de tribune pe 3 laturi.
Cred ca incap acolo vreo o suta de mii de oameni, in piata si prin tribune. Oliver zice ca-i de vreo patru ori cat Piata Operei din Timisoara. Tribuna principala are in spatele ei un arc care e jumatate din arcul din semnul McDonald.
Asta spune multe despre afinitatea lor cu americanii. In partea opusa tribunei oficiale, un arc de triumf cu o stea in cinci colturi margineste piata. Gardienii nu ne lasa sa intram cu taxiul asa ca ne-ntoarcem. Mai mergem pana la Fort James , initial un fort folosit la comertul de sclavi iar mai recent ca puscarie.
In sfarsit vedem si oceanul si coboram pana la plaja. Sub fort e o ingramadire de case de pescari. In fata e plin de afumotori pentru peste. Plaja si malul marii e plina de meduze negre. Ne uitam mai de-aproape si ne dam seama ca sunt pungi. Doua femei Ashanti care vad si ele pentru prima oara marea se apropie, schimba cateva cuvinte cu noi si apoi pline de incantare pleaca in plimbare pe mal. Destul cu plaja asta.

Apoi vizitam muzeul parintelui natiunii, Kvame Nkrumah, un tip cu vreo patru licente care a fost promotorul independentei Ghanei, a fost primul presedinte, inlaturat de la putere printr-un puci militar (dupa ce-a facut ceva reforme, un baraj si a indatorat pe veci tara la Banca Mondiala si FMI) si a murit de cancer intr-un spital din Bucuresti.

In muzeu, poze cu Nkrumah si Hrusciov, Mao, Kennedy . Nici o poza cu Ceausescu, dar e explicabil pentru ca a fost innlaturat de la putere in 1966. In schimb sunt poze in care apare El Lider Maximo, Fidel, si probabil ca e singurul care mai e in viata dintre toti.

Afara e o nunta. Un alb se casatoreste cu ghaniana. Asa ne spune o matusa de-a miresei. Domnisoarele si cavalerii de onoare, cinci si cinci , sunt imbracati la fel, foarte frumos oricum.

Ne mai ramane sa mancam ceva traditional iar Will ne duce la un restaurant mai spalat. El mananca fufu iar noi doar supa cu carne de capra, fara fufu. Fufu e un fel de coca care zace prin supa ca o mamaliga, supa e iute si inchisa la culoare iar carnea de capra are gust de … capra. William are in dreapta un vas plin cu apa in care-si spala incet ( ca toate lucrurile pe care le fac ghanezii) mana dreapta pana la incheietura iar apoi cu aproape toata mana apuca o bucata de fufu si si-o introduce in gura. Vreau sa incerc dar marturisesc ca nu prea-m vine. Cica fufu asta se lipeste de mana si de gura daca nu-ti speli mana si nu o bagi mai apoi in supa aia. Ma multumesc cu niste orez cu peste. Stim clar ca asta e una din mancarurile cu care nu gresim. Cateva linguri din supa mea de capra fara fufu si-mi ajunge.

Restul zilei il petrecem la hotel unde ne oblojim arsurile de pe gat si maini. Soarele ne-a ars desi mare parte a fost ascuns dupa nori. Acum suntem doi “red neck” adica tarani, la americani. Asta e, mai scriem niste mailuri incercand sa dam de rotarieni si zacem prin camera si holul hotelului. Se face seara si iesim la o bere, unde ne-a spus William ca merge seara. O curte cu trei frigidere in care sunt in total vreo treizeci de beri, o chelenerita fara chef si un bodyguard. Bem cate un star incercand sa ne auzim gandurile in zgomotul facut de televizorul pus pe vesnica telenovela Africana sic el a radioului amplificat prin doua boxe gigantice. Totul la maxim. Cu toate astea, am mai fi baut una dar localul nu are toaleta, asa ca ne ducem acasa, acolo unde ne spune chelnerita ca merge lumea sa faca pipi.

E ora unsprezece si o luam pe jos catre oras. Sper sa intalnim azi niste rotarieni care se intalnesc la un hotel prin imprejurimile Accrei.

Mircea


Andreea, legatura in studio.